De ce Poiana Mucenicului?

La o primă vedere, dacă am trata subiectul superficial, am fi tentați să răspundem siguri pe noi – SIMPLU, pentru că atât în actul de proprietate, rolul Primăriei Arefu, cât şi în documentația cadastrală stă scris extravilanul comunei Arefu, DN7C, punctul Poiana Mucenicului, județul Argeş.

Nemulțumiți de răspuns, am săpat la origini:  

mucenic, mucenici (substantiv masculin): 

1. martir creștin din primele secole după Hristos;
2. o persoană care moare pentru religia sa;
3. persoană care suferă, care se sacrifică pentru ideile, convingerile sale;
4. martir;
5. un fel de colăcel (împletit în formă de 8) preparat din aluat copt sau fiert, cu nuci și cu zahăr sau cu miere;
6. plăcinta cu secară (mučnik din slava/rusă).

Deoarece zona Arefu, fiind zonă de munte, nu este prielnică pentru culturile de cereale, am eliminat din definiție ceea ce este legat de partea ”culinară”. Astfel, am fost nevoiți să urmăm firul istoric și așa am pus cap la cap mai multe povești și izvoare istorice care ne-ar putea da un răspuns. 

1. Basarab Întemeietorul (cca. 1269 – 1352)

Căutarea noastră începe cu Basarab I, supranumit Întemeietorul, cel căruia i s-ar atribui ctitoria cetății Poenari. Acest loc ne aduce aminte de bătălia numită de Nicolae Iorga „Bătălia de la Posada„, din 9-12 noiembrie 1330, care a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare. În toamna anului 1330, regele Carol Robert de Anjou al Ungariei a venit într-o expediție pentru a-și pedepsi fostul vasal, Basarab I al Țării Românești (Țara Ungrovlahiei, cum i se mai zicea, adică țara vlahilor dinspre Ungaria), care din 1327 refuzase să mai plătească tributul.

„Numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele” – Oferta de pace făcută de Basarab I, care promitea o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, cedarea cetății Severinului, un tribut anual și trimiterea drept garanție a unui a dintre fii săi la curtea ungară, este refuzată de către rege. 

Într-un acces de trufie, ignorând sfatul unora dintre nobilii maghiari care erau de părere că regele ar trebui să accepte propunerile de pace ale lui Basarab, Carol Robert de Anjou declină oferta spunând “Basarab este păstorul oilor mele şi voi şti să-l scot de barbă din bârlogul în care s’a ascuns„. Dar unde putea să se ascundă Basarab, atât timp cât regele Carol Robert găsește Curtea de Argeş pustie şi o incendiază?!? 

Cel mai important izvor scris cu privire la Bătălia de la Posada este Cronica pictată de la Viena. Scrisă pentru regele Ludovic I al Ungariei, aceasta descrie istoria maghiarilor de la începuturi până la regele Carol Robert, primul din dinastia angevină. În paginile acesteia este relatată și Bătălia de la Posada: „Regele a venit pe o cale cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și unde această cale era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu prisăci. Iar regele și toți ai săi negândindu-se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui care era în fundul unei căi adânci, care nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea cale nu se puteau sui în contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși  ostașii regelui, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.” (Popa-Lisseanu, G., 1937, Izvoarele istoriei românilor, București: Tipografia ”Bucovina”).

În această luptă armata maghiară a fost decimată, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui soldat pentru a nu fi recunoscut.

„Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau cum se clatină trestiile de vânt. Și s-a făcut aci un cumplit dezastru, căci a căzut o mulțime de ostași, de principi și de nobili, și numărul lor nu se poate socoti.” (Popa-Lisseanu, G., 1937, Izvoarele istoriei românilor, București: Tipografia ”Bucovina”).

Relatarea prinderii oștenilor „ca peștii în vârșă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții „cum se clatină trestiile în vânt”  ar putea corespunde unei văi cu un fir de apă, cum este Râul Argeş, unde pe alocuri crește trestia.

Ion Conea și Andrei Pandrea consideră că, de fapt, ”castro Argias” din Cronica pictată de la Viena s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificațiile din Curtea de Argeș, iar arheologul Sergiu Iosipescu consideră că Bătălia de la Posada s-a desfăşurat la poalele cetăţii, în defileul Argeşului. De altfel, numele satului Căpăţineni ar proveni, conform tradiţiei, de la rămășițele (căpățânile cu coifuri) pe care sătenii stabiliți acolo le găseau când săpau pământul. 

Un alt izvor scris aparține lui Sigismund de Luxemburg care descrie locația bătăliei într-un document din 1395 ca fiind „pe […] culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”.

Luând în considerare izvoarele istorice, primii mucenici pot fi considerați ostașii care au căzut pe câmpul de bătaie de la Posada, zona cetății Poenari.

2. Vlad Țepeș (cca. 1431 – 1476)

Al doilea nume de care se leagă istoria zonei este cel al lui Vlad Țepeș, care a reconstruit Cetatea Poenari adăugându-i turnuri, ziduri și dependințe, lucrări ce sunt descrise în Letopiseţul Cantacuzinesc (1290–1690). Aici se relatează că “acesta au făcut cetatea de la Poienari şi au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Târgovişte, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului-vodă. Când au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără véste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost oameni mari, bătrâni, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu féte mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi iau dus la Poienari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale.”. 

Membru al Dinastiei Drăculeștilor, o ramură a Dinastiei Basarabilor, Vlad Țepeș (a nu se confunda cu personajul lui Bram Stoker, Dracula, care este legat de zona Branului) a ales Cetatea Poenari ca reşedinţă secundară. În 1462, la sfârșitul celei de-a doua domnii se retrage tot la Poenari, unde este încolțit de turcii care asediau cetatea, bombardând-o de pe muntele vecin (Platoul Tunurilor – azi, Poiana Pleaşa) şi dărâmându-i zidurile. Acest lucru a fost consemnat de mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: „şi iaște o cetăţuie a lui Vlad vodă Ţepeş, care iaște făcută depărcior de sat, mai sus, supt poalele munţilor. Şi de la cetăţuia în jos o râpă foarte mare, unde acolea curge apa Argeşului. Şi este cetatea făcută pe moşia Vierăş (a mănăstirii Vieroş), la satul ce s-au chemat Cheia (Cheeni, sat dispărut, situat lângă Căpăţâneni Pământeni, com. Arefu), între doi munţi, şi curge apa printre munţi. […] Şi în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească.”

Într-adevăr, izvoarele istorice ne arată că până au coborât turcii versantul pe care se aflau și l-au urcat pe celălalt până în cetate, Ţepeş reuşeşte să fugă pe creastă, prin pădure, până în satul Arefu. Aici, la îndemnul unei ţigănci, Dobra Harasoaica, schimbă potcoavele cailor punându-le invers cu ajutorul celor șapte frați fierari din familia Dobrin. Astfel, Ţepeş reuşeşte să se salveze şi să fugă în Transilvania, pe traseul de astăzi Arefu – Sălătrucu – Perişani – Câineni (traseu pe care, măcar parţial, echipa noastră doreşte să-l introducă în oferta de turism, pe bicicletă desigur 😊).

Un lucru cert este că odată cu asediul cetăţii din 1462 au apărut alți mucenici pe Argeş în jos, rezultat al programului politic al lui Vlad Ţepeş ce a vizat emanciparea ţării de sub Imperiul Otoman, lucru reuşit în scurta şi tumultoasa lui domnie.

3. Radu de la Afumați 

 Deşi foarte puţin mediatizat, este considerat domnitorul cel mai “războinic” din istoria Ţării Româneşti. În cei aproximativ 5 ani de domnie pe care i-a avut, în patru etape, în perioada 1522–1529, a dus nu mai puţin de 20 de lupte după cum reiese şi din inscripţia de pe mormântul acestuia din Mănăstirea Curtea de Argeş. Una dintre lupte s-a dat în 1522, sub cetatea Poenari, cu horanii (ţăranii) şi boierii Craiovești sprijiniţi de Mehmet Beg, pașă de Nicopole, care îl dorea ca domnitor pe Vladislav al III lea. Numărul şi importanța războaielor pe care acesta le-a purtat în timpul domniei, îl identifică drept un factor major al păstrării identităţii naţionale româneşti.

Inscripţia de pe piatra de mormânt îi descrie viaţa astfel:

„Răposat-au robul lui Dumnezeu şi milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Valahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui şi preabunului Radul Voevod în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui 7, indicţion 3. În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu : 1. Lupta cu Agarienii[2]; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.

Domnia lui Radu de la Afumaţi a reprezentat una dintre cele mai convingătoare lecţii de demnitate ale luptei românilor împotriva Imperiului Otoman, contribuind, la rândul său, în scurta sa domnie, la creșterea numărului de “mucenici” printre care, din păcate, s-a aflat şi el.

După ce am “obosit” răsfoind istoria medievală a Ţării Româneşti şi, implicit, a Cetăţii Poenari, ne-am dus cu gândul la vieţile omeneşti pierdute atât în perioada 1960–1966 la realizarea Barajului Vidraru, cât şi în perioada 1970–1974 a Transfăgărășanului. 

4. Barajul Vidraru și Transfăgărășan

În ceea ce priveşte realizarea Barajului Vidraru este foarte posibil ca unii cârcotaşi de serviciu să spună: “regimul totalitar cu mijloacele sale de represiune, a reuşit să concentreze pe şantier o forţă pe care a obligat-o să muncească zi şi noapte”, însă mărturiile celor care au lucrat efectiv pe şantier şi s-au stabilit în zona noastră definitiv (ingineri, maiştrii, muncitori) vorbesc de un “entuziasm general în care oamenii şantierului veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, au muncit cu dăruire, fiind dispuşi să se sacrifice pentru a realiza un obiectiv deosebit, util ţării şi locuitorilor ei ” Deşi nu a fost raportat un număr exact de oameni care şi-au pierdut viaţa pe durata lucrărilor, la finalizarea acestora Barajul Vidraru s-a situat, măsurat la înălţime, aproximativ pe locul 8 în Europa şi pe locul al 20-lea în lume. În cei aproape 6 ani s-au realizat volume de lucrări impresionante: s-au forat 42 km de galerii subterane, s-au excavat aproximativ 1.400.000 metri cubi de rocă, din care 820.000 metri cubi în subteran, s-au turnat 1.040.000 metri cubi de beton, din care 560.000 metri cubi în subteran şi s-au montat 6.300 tone de echipamente electromecanice.

Cât despre construirea Transfăgărășanului, care la momentul respectiv a fost catalogată, pe nedrept, o ambiţie costisitoare a fostului lider comunist, binevenită însă în contextual actual, realizarea acestuia a avut la bază calcule militare. Nicolae Ceauşescu trăia cu teama că România ar fi următoarea ţintă a URSS, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia (în 1968), şi dorea să fie pregătit strategic pentru înaintarea rapidă a trupelor militare româneşti prin nord, fiindcă până la realizarea Transfăgărăşanului, traversarea Făgăraşilor prin acea zonă nu se putea face nici măcar călare.

Lucrările s-au derulat în perioada martie 1970 – septembrie 1974,  drumul construit ajungând în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea, la altitudinea de 2042 m, trecând peste 830 podeţe și 27 de viaducte. Pentru construcţia lui, a fost necesar să fie dislocate trei milioane de tone de rocă, pentru aceasta s-au folosit 6520 de tone de dinamită, din care 20 de tone numai la tunelul Capra – Bâlea.

Trăgând linie, convinşi că ne-am informat temeinic şi că am elucidat misterul Poienii Mucenicului, numele zonei provenind fie de la mucenicia ostaşilor romani căzuţi în luptele date în cheile Argesului, fie de la jertfa umană care a stat la baza construcției Barajului Vidraru și Transfăgărășanului (locaţia noastră fiind într-o fostă organizare de şantier care a găzduit inginerii pe durata execuţiei lucrărilor).  

5. Mucenic Dinescu

Credeam că ne-am lămurit în legătură cu legendele și istoriile despre mucenicii din zonă până în momentul când Ducu, prieten vechi şi colaborator al proiectului “Poiana Mucenicului”, colecţionar în “ascuns” de cărţi poştale vechi, ne-a “luminat” dintr-o vedere tipărită la Dresda, în Germania, în perioada 1895-1898 sub denumirea “Gospodăria lui Mucenic Dinescu (fost Deputat de Argeş) din Suhatul Tunurilor, com. Corbeni, jud. Argeş.“  Am identificat locaţia din fotografie care se află la 1 km în aval de “Poiana Mucenicului”, termenul de suhat [pășune (pe lângă ape sau pe lângă locuri mocirloase)] întărind foarte mult raţionamentul nostru întrucât încă se mai păstrează astfel de porţiuni pe malul Argesului, cu toate că albia a fost regularizată între timp, iar adăugirea “tunurilor“ face referire la locul de unde a început “drumul turcului“, mai exact urcarea către platoul de unde a fost bombardată cetatea Poenari în 1462, turcii fiind nevoiţi să transporte tunurile pe versantul opus cetăţii.

A fost scânteia care ne-a pornit pe urmele “politicianului“ nostru din cuibul de vulturi al Făgărașilor şi am aflat că “meseria“ lui de bază a fost, cităm “proprietar funciar din Argeş“. Totuşi, a fost un militant politic activ, susţinător al Programului de emancipare al locuitorilor satelor, colaborator apropiat al lui Constantin Dobrescu–Argeş, alături de care a organizat primul Comitet Ţărănesc din România (Mică) în 1880 şi a primului Congres al Ţărănimii, la Corbeni în 1881, reuşind să iasă ulterior deputat din partea Mişcării Ţărăneşti. 

Monitorul Oficial din 19.08.1892 ni-l prezintă pe Mucenic Dinescu ca pe un creditor “nemilos”, acesta executându-l pe un consătean, Stoica G. Toader, pentru o datorie de 1280 de lei vechi, deposedându-l pe acesta de trei proprietăți imobiliare.

Publicaţia Bobârnacul – Foie Humoristică-Satirică din 13.02.1886 îl face pe deputatul Mucenic Dinescu subiect de pamflet (pentru utilizarea portului popular în Camera Deputaţilor) în anecdota “Bal Mascat“, după cum urmează: “Păcală se presintă costumat, în paiaţă, la cameră (Deputaţilor) şi dă ghies să intre, cu tote că uşierii sunt forte obraznici.

• Ai bilet, Domnule?

• N’am, dar am vedut că costumaţii intră fără bilet; adineauri vedui pe Schileru şi pe Mucenic Dinescu intrând în costum ţărănesc, eu, adică, de ce n’as intra?“

Cu ocazia reasfințirii Bisericii Episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeş din 1886 îl regăsim pe Mucenic Dinescu, cităm “În scurt, mai toată populaţiunea oraşului şi a comunelor din  apropiere se adunase aci, ca să salute de bun a-venire pe Auguştii Suverani şi să Le așternă cu flori drumul, pe unde aveau să pășescă. Tot aci venise şi D. deputat Mucenic Dinescu, călare, împreună cu săteni din comunele Corbeni şi Arefu, D. C. Dobrescu, învăţător, în capul mai multor săteni călări, primari cu eşarfe şi drapele tricolore; peste tot mai mult de 500 săteni călări.” (Biserica Episcopală a Mânăstirii Curtea de Argeş, restaurată în Zilele M.S. Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 octomvrie 1886).

Din păcate, tipic politicianului roman, la presiunile lui Ion C. Brătianu şi a guvernului liberal, care ”înfiinţează” în interiorul partidului un aşa-zis ”Comitet Ţărănesc”, Mucenic Dinescu îl trădează pe liderul Mişcării Ţărăneşti Constantin Dobrescu–Argeş părăsind formaţiunea şi intrând în Partidul Naţional Liberal. 

Ulterior, mustrându-l probabil conştiinţa, în 1898 intervine energic pe lingă liberalul Gheorghe Palade, Ministrul Justiţiei de atunci, pentru punerea în libertate a fostului camarad Dobrescu–Argeş arestat preventiv dintr-o diversiune (în scopul de compromiterii şi intimidării), căci deşi acum adversari politici, preţuia totuşi capacitatea şi cinstea fostului lider. Ministrul  îi răspunde însă cu cinism lui Mucenic Dinescu: „Trebuie să sfărâmăm capul hidrei. Suntem hotărâţi a-l face să stea acolo la ţară, să nu se mai amestece în politica ţării. Nici postul de secretar de avocat nu va mai avea dreptul a ocupa, deşi are titlul de doctor în drept„. (Constantin Dobrescu – Argeş, Încercare de reconsiderare de Gheorghe I. Deaconu)

Nu ştim dacă remuşcările l-au făcut pe Mucenic Dinescu să se retragă din viaţa publică, la fel cum nu ştim când a încetat din viaţă şi unde şi-a găsit odihna veşnică, însă am aflat cu certitudine, după studiul făcut, că poiana lui a fost martoră la suferinţele şi bucuriile prin care s-a plămadit neamul românesc aşa cum îl găsim astăzi. 

Basarab I Întemeietorul a luptat pentru emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare, Vlad Ţepeş şi Radu de la Afumaţi pentru emanciparea Ţării Româneşti de sub Imperiul Otoman, realizarea Barajului Vidraru şi a Transfăgărășanului a fost făcută pentru emanciparea energetică şi militară a României de sub Uniunea Sovietică, iar Mucenic Dinescu a luptatpentru emanciparea ţărănimii. Vă invit în Poiana Mucenicului (martora a tuturor evenimentelor pomenite) să vă eliberaţi de tulburările zilelor noastre, să respiraţi aerul curat de munte şi să vă regăsiţi  identitatea.

Mihai